În vederea relizării lucrării mîntuitoare Fiul îşi ia asupra sa cele ale noastre. Îşi împropriază natura umană, o restaurează şi o împrtăşeşte Trupului său tainic – Biserica. Toată lucrarea ralizată de la împroprierea naturii umane până astăzi a fost făcută exclusiv „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Folosind limbajul medieval al meritelor, Calvin enunţă foarte clar că prin condescendenţa Sa, tot ceea ce şi-a împropriat şi tot ceea ce a realizat Hristos este pentru împărtăşirea noastră de acestea.
Ce nevoie ar fi fost ca singurul Fiu al lui Dumnezeu să coboare cu scopul de a dobândi ceva nou pentru Sine? – Titlu Hristos nu a dobândit nici un merit pentru Sine, IRC, II, xvii, 6
Altiorea noastră în Hristos este, într-o măsură incipientă, pentru Calvin, începătura unei părtăşii fiinţiale a persoanelor umane cu Hristos, iar aceasta se petrece prin „întruparea” Lui în noi. Lucrare care nu poate fi nici măcar gândită în absenţa împroprierii naturii noastre de către El. şi a relevaţiei acestei împroprieri.
Ca și cum ar trebui să-L considerăm pe Hristos situat la distanță si nu locuind în noi! Căci noi așteptăm de la El mântuirea nu prin faptul că ni se arată de la distanță, ci pentru că ne face, altoiți fiind în trupul său, părtași nu doar la toate bunecuvantările Lui, ci chiar la ființa Lui. […] Hristos nu este în afara noastră, ci locuiește în noi, El nu doar că se atașează de noi printr-o legătură de nezdruncinat a părtășiei, ci printr-o comuniune minunată, de zi cu zi, El crește treptat într-un singur trup cu noi, până ajunge să fie în întregime una cu noi. IRC, III, ii, 24
După ce trimis de Tatăl, Fiul câştigă pentru noi binefaceri, noi ne împropriem cele ale lui prin legătura şi lucrarea Duhului Sfânt care realizează încorporarea eclezială. Astfel soteriologia lui Calvin fiind trinitară – de la sfatul din veci al Sfintei Treimi, la realizarea ei istorică, la aplicarea ei persoanlă şi culminând cu desăvârşirea ei eshatologică.
Pe scurt: când ne iluminează întru credinţă prin puterea Duhului Său, Hristos ne altoieşte în acelaşi timp în trupul Său pentru ca să devenim părtaşi ai tuturor bunurilor.IRC, III, ii, 35
Vizarea Întruprări sub aspectul împroprierii, este asemenea discuţiei privind restaurarea naturii umane în Hristos, o problematică ontologică. În studiile actuale asupra unirii cu Hristos la Calvin identificăm două tipuri de abordări privind împroprierea de către noi a naturii umane a lui Hristos. Prima abordare este cea perihoretică-participativă[1], care presupune o triplă perihoreză: perihoreza paradigmatică a persoanelor treimice, o relaţie perihoretică între natura divină şi cea umană în persoana Fiului întrupat (relaţie asimetrică, deorece doar natura umană este „locuită” de cea divină, dar nu şi invers) şi o relaţie perihoretică între natura umană a lui Hristos şi natura noastră umană în unirea noastră cu El. Această ultimă relaţie e la rîndu-i asimetrică „locuirea” fiind a lui Hristos în noi, dar având şi resticaţia prezervării distincţiilor noastre personale. Noţiunea însăşi de perihoreză aduce cu sine necesitatea unor distincţii teologice care solicită un efort speculativ greu de legitimat revelaţional, pe de o parte, şi fără prea mare suport în cazul lui Calvin, pe de alta.
O a doua abordare este una a predicaţiei reduplicative[2], care încearcă să desluşească în ce manieră putem vorbi despre natura umană în condiţiile în care trebuie să răspundem în prealabil la următoarele întrebări: În ce privinţe este umanitatea lui Hristos similară cu a noastră? Cum poate fi autentică unirea naturii noastre umane cu cea a lui Hristos? – în condiţiile în care Hristos are o natură umană enipostaziată, care e mereu dependetă de această enipostziere. Cum ne putem împropria natura umană a lui Hristos – au naturile caracteristica intrinsecă de a fi „împropriabile” de către noi? Predicaţia reduplicativă permite, în opinia lui Philip Fisk, predicarea distinctă după naturi a cacateristicilor umane/divine ale lui Hristos; înţelegerea felului în care Hristos este un duh dătător de viaţa şi explicitarea împroprierii prin activitatea Duhului Sfânt. Deşi reprezintă o tentativă laborioasă, în cel mai strict spirit al filosofiei analitice (şi, trebuie să o spunem: ca o continuare a dialecticii scolastice), această este o explicaţie a împroprierii care pare să implice că publicul scrierilor lui Calvin, cu prediclecţie al comentariilor lui, era unul care putea identifica lejer predicaţia de tip secundum. Iar această implicaţie este nesusţinută de adresanţii şi stilul scrierilor lui Calvin.
Nicoale Cabasila menţionează la rându-i relaţia dintre noi şi Hristos ca fiind în mod riguros una dată de către împroprierea de către Hristos ale celor ce ne aparţin nouă prin natură.
Faptul de a fi amintit relaţia noastră mai exactă faţă de Hristos, care este una de împropriere [oikeiosis], Îl atrage şi mai mult spre milă. Cabasila, EDL,40,4,p.421
La Cabasila, de asemenea, lucrarea salvifică a lui Hristos poate fi prezentată ca o împropriere a realizarilor pentru redistribuţia acestor realizări către cei ai Săi. Din nou, la fel ca în cazul lui Calvin, nu avem de a face cu un „rest” a activităţii mântuitoare care să-I fie destinat Mântuitorului, activitatea Sa este în exclusivitate realizată spre a fi împărtăşită catre noi.
El a lucrat toate pentru bunul renume al sclavilor Lui, și a dat prețul de răscumpărare nu ca să se bucure El de ceva de la cei eliberați, ci pentru ca toate cele ale Lui să devină ale lor, ca Stăpânul și chinurile Stăpânului să fie un câștig pentru sclavii Lui, și cel cumpărat să aibă pe Cumpărătorul său întreg. VIH, VII,82
Unirea noastră cu Hristos reclamă astfel că noi să fim împreună cu El (ferindu-ne aici să delimităm un sens natural de unul federal al acestei însoţiri) astfel încât toată activitatea Sa să fie în mod inerent şi a noastră. În cuvintele lui Letham:
Unirea cu Hristos afirmă că atunci când Hristos a murit şi a înviat, noi am murit şi înviat împreună cu El. Datorită legăturii inextricabile dintre Hristos şi poporul Său, moartea şi învierea Lui au fost şi ale noastre.[3]
Pentru a păstra caracterul treimic al întregii iconomii a mânturii trebuie să ne reamintim că unirea cu Hristos şi împroprierea de către noi a naturii pe care el a îndumnezeit-o este realizată de către Duhul Sfânt, ca Persoană ce încheagă trupul comunităţii ecleziastice, facându-ne accesibile darurile lui Hristos. Pr.Stăniloace sumarizează această lucrare de constituire şi progres în Duhul:
De aceea harul şi toate darurile nu sunt decât aducerea bunurilor cuprinse în natura noastră îndumnezeită în Hristos, în interiorul nostru însuşi prin Duhul Sfânt. […]Duhul nu are alt rol decât acela să ne facă proprii aceste energii ale lui Hristos şi darurile care ne apropie de asemănarea cu El. Căci fără însuşirea lor din partea noastră nu ne-am putea desăvârşi propriu-zis. Prin Duhul, noi intrăm într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea şi lumina cunoaşterii Lui, a cunoaşterii treptate a infinităţii dumnezeieşti, care sălăşluieşte în umanitatea Lui accesibilă nouă. Noi imităm şi primim prin Duhul cele ale lui Hristos, într-un dialog liber în nesfârşit progres.[4]
[1] Vezi Billings, Billings, T.J. – Calvin, Participation and the Gift – The Activity of Believers in Union with Christ, Oxford University Press, Oxford, 2007 şi bibliografia citată la McClean McClean, J. – Perichoresis, Theosis and Union with Christ in the Thought of John Calvin, în Reformed Theological Journal, vol.68, nr.2, August 2009, p.130-141
[2] Fisk, P. – Calvin’s Metaphysics of Our Union with Christ, în International Journal of Systematic Theology, vol.11, nr.3, iulie 2009, p.309-331
[3] Letham, R. –Lucrarea lui Cristos, Editura Făclia, Oradea, 2013,p.88
[4] Stăniloae, D. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2010 vol II.p.316
Ibrian C. 