
Tratarea doctrinei unirii cu Hristos la Calvin și Cabasila impune: discutarea iniţial a unor aspecte privind posbilitatea unei asemenea comparaţii – urmată de o prezentare a antropologiei şi hristologiei ambilor care fundamentează tratarea noţiunilor de aplicare a răscumpării, unire cu Hristos, respectiv de realizare a unirii prin mijloacele Tainelor în contextul Trupului eclezial.
Scrierile cabasilene relevă faptul că sunt reacţii la teme occidentale şi că folosesc aluzii sau ilustraţii provenind din scrierile scolasticii. Privind la Calvin, el nu era ceea ce am numi astăzi „un biblicist”, experienţa şi înţelepciunea Bisericii de-a lungul veacurilor nu doar că nu trebuia ignorată, din perspectiva sa, ci valorificată
Cei doi autori folosesc limbajul indreptarii – la Calvin îndreptarea este vizată aproape exclusiv pe calapodul dreptăţii externe (a lui Hristos) imputate credincioşilor, iar pentru Cabasila dreptatea este inerent legată de caracterul transformator al unirii cu Hristos. Cabasila nu se fereşte însă să fructifice întreg spectrul paulin al justiţiei divine ca punere în act fie a unei achitări juridice, fie ca schimb/substituţie realizată de Hristos pentru Biserica Sa. Aceste carateristici ale scrisului cabasilian nu sunt uneori în consonanţă cu teologia ortodoxă de şcoală care contestă antropomorfismul sever al ideei de îndreptare în sens de imputare externă, respectiv vulgaritatea ideii de „schimb” – ca fiind lipsită de vreo încărcătură ontologică.
Metaforele sacrificiului vicariant trebuie totuşi tratate cu prudenţă, ele sugerând o violenţă relaţională şi punitivă care este în conflict cu viziunea răsăriteană a lui Dumnezeu.
Discuţia privind existenţa unei soteriologii distincte calviniste a revenit în centrul dezbaterilor teologice contemporane în special în dialogul dintre urmaşii teologului olandez – Geerhardus Vos şi urmaşii vechii şcoli de la Princeton, acestia din urma consideră că există un consens pan-confesional evanghelic în privinţa primatului aspectului forensic al mântuirii.
Calvin are cu siguranţă o doctrină care îi guverneaza întreaga soteriologie şi aceasta doctrină este unirea cu Hristos – care reflectă accentul paulin al stării de a fi în Hristos, punct în care el diferă de luteranii din a doua generaţie şi de accentul strict juridic şi federal al teologiei princetoniene de şcoală.
In privinta antropologiei: Dincolo de aspectele comune fundalului creştin al celor doi privind temele chipului şi asemănării şi a structurii pisho-somatice a omului, principalale diferenţe privind antropologiile celor doi autori se ivesc în legătură cu voinţa umană şi relaţia acesteia cu voia lui Dumnezeu.
La Cabasila, În ordinea creaturală omul nu are o libertate sau autonomie absolute, autonomia sa este teonomică, fiind orientată conform scopului creaţiei doar dacă se supune voinţei lui Dumnezeu. Pe această temelie Cabasila consideră că funcţiile umane ale raţiunii şi voinţei sunt aşadar constitutive omului în vederea supunerii lor lui Hristos şi unirii lor cu voinţa şi mintea lui Hristos.
În unirea cu Hristos, începută în viaţa de aici, aliniera voinţei umane cu cea divină este o prefigurare a vieţii de veci, întreaga experiere a vieţii creştine este uneori la Cabasila descrisă ca o rămânere a voinţei noastre în voinţa lui Hristos pentru realizarea stăpânirii lui Dumnezeu,.
Antropologia lui Calvin porneşte de la situaţia edenică a implantării capacităţii raţionale şi a capacitatăţii de a nu pacătui. Insa Dupa Cadere, lui Calvin îi sunt astfel străine orice noţiuni legate de convergenţa voinţelor. Orice lucrare a noastră este, ca să spunem aşa, doar un mijloc intermediar de punere în execuţie a planului divin.
Dupa Cadere, voinţa noastră trebuie regenerată de Dumnezeu. La Cavin voinţa nu încetează a fi parte relevantă a constituţiei umane, din contră, toata activitatea regeneratoare care acţionează în întoarcerea omului la Dumnezeu se face prin acţiunea lui Dumnezeu care ghidează voinţa umana. Acesta fiind un soi de compatibilism.
Cum nu puteam, sub robia păcatului, aduce nimic de la noi înşine, totul depinde de acţiunea lui Dumnezeu. Actiune care e o aplicare a alegerii, iar Calvin susţine că alegerea este în vederea altoirii în Hristos şi bazată exclusiv pe voia din veşnicii a lui Dumnezeu. Faptul că nu toţi sunt altoiţi, nu doar că probează soliditatea calvinistă a ispăşirii limitate, în temeni dortieni, dar arată din capul locului că nu toţi au fost aleşi.
Pentru Cabasila o voinţă complet incapabilă de bine este pur şi simplu o distrugere a Chipului şi deci o imposibilitate ontologică. Nici înainte de Botez, în starea terfelită, nici după Botez, în starea reînnoită, auto-determinarea, nu este distrusă.
Dacă există un domeniu în care Cabasila îşi dezvăluie diferenţa radicală faţă de pesimismul augustinian, acest domeniu este mariologia.Este vorba aici depre un umanism teocentric al contribuţiei şi conlucrării. La Calvin, in schimb, nu poţi găsi nu doar o mariologie, ci nici măcar o noţiune de colaborare voluntară divino-umană postlapsariană.
In privinta hristologiei, un punct atins de Calvin, este faptul că Dumnezeu se face pe Sine accesibil cunoaşterii noatre prin Întrupare.Orice revelaţie naturală este suprimată conştient de nedreptatea oamenilor. Chiar şi în cazul unei revelaţii neînnegurate, Calvin susţine că în absenţa Întrupării cunoaşterea de către noi a chiar a numirii de „Tată”- este imposibilă.
Cabasila tratează adesea, în mod firesc, coborârea Fiului în relaţie cu chenoza acestuia. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu, solicitând, la Cabasila, o ieşire extatică din noi, care nu este altceva decât oglindirea, la scara noastră, a chenozei Fiului.
În vederea relizării lucrării mîntuitoare Fiul îşi ia asupra sa cele ale noastre. Îşi împropriază natura umană, o restaurează şi o împrtăşeşte Trupului său tainic – Biserica. Toată lucrarea ralizată de la împroprierea naturii umane până astăzi a fost făcută exclusiv „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Folosind limbajul medieval al meritelor, Calvin enunţă foarte clar că prin condescendenţa Sa, tot ceea ce şi-a împropriat şi tot ceea ce a realizat Hristos este pentru împărtăşirea noastră de acestea.
La Nicoale Cabasila relaţia dintre noi şi Hristos este in mod riguros dată de împroprierea de către Hristos a celor ce ne aparţin nouă prin natură.Iar lucrarea salvifică a lui Hristos poate fi prezentată ca redistribuţia realizărilor Lui către cei ai Săi. Din nou, la fel ca în cazul lui Calvin, nu avem de a face cu un „rest” a activităţii mântuitoare care să-I fie destinat Mântuitorului, activitatea Sa este în exclusivitate realizată spre a fi împărtăşită catre noi.
In acest context – Unirea noastră cu Hristos este pentru Calvin elementul care ne apropie dreptatea exterioară nouă, conform schemei luterane. Într-adevăr principală problemă a accentuării imputării juridice a dreptăţii lui Hristos este ca pare să îl păstreze pe Hristos la distanţă de noi. Ori Calvin sunţine că în absenţa unirii noastre cu Hristos dreptatea Lui externa nu ne este de niciun folos.
La Cabasila, unirea cu Hristos este de asemenea prezentată ca liant între noi şi aproprierea roadelor lucrării sale. Din nou, într-o asemănare, deloc forţată, teologul bizantin susţine, la fel ca reformatorul francez, că în absenţa unirii cu Hristos acele roade nu sunt de niciun folos.
Fiind vorba aici de o unire tainică, teologul bizantin precizează limitarea oricărei metafore în exprimarea acestei uniri. Parcurgînd figurile pauline ale nunţii şi membrelor, Cabasila constată că acestea nu surprind decât fragmentar şi şters o unire pe care nu o avem, într-un sens, nici măcar cu noi înşine.
Cum facem ale noastre, în prezent, realizările istorice unice ale lui Hristos? Care sunt mijloacele acestei uniri ale noastre cu Hristos? În ceea ce priveşte mijloacele Calvin ar răspunde: prin credinţă, cuvânt şi Taine. La Cabasila centrale sunt: credinţa şi Tainele. La Calvin: Credinţa şi unirea cu Hristos sunt acte/evenimente monergiste simultane şi aflate în unitate în mod indescernabil. Venind dintr-o altă prespectivă aspura Căderii, Cabasila face credinţa un element contributiv, indispensabil unirii cu Hristos, descris în termeni totuşi modeşti.
Cum are loc aplicarea? Ordinea aplicarii comportă dimensiuni cauzale, temporale şi aspecte privind necesitatea logică. Ceea ce interesează în noţiunea de ordo este„coerenţa teologică a beneficiilor”, a relaţiei dintre ce a realizat Hristos pentru noi şi ceea ce realizează acum în noi.
In mod specific legat de ordo saluis, cea mai remarcabilă contribuţie a lui Calvin o constituie inseparabilitatea şi simultaneitatea primirii, prin unirea cu Hristos, a îndreptăţirii forensice şi a vieţii de sfinţire. Aceste două beneficii rămân, pentru Calvin, cu siguranţă distincte, dar unirea cu Hristos le presupune mereu prezente pe ambele. Această inseparabilitate a sfinţirii de îndreptăţire are de a face, la Calvin, cu însăşi realitatea Fiului Întrupat
Teologia ortodoxă priveşte îndreptarea într-un sens maximal care încorporează cu totul, până la indistincţie semantică, dimensiunea renovativă a aplicării mânturii. Cabasila însă se referă, în cîteva ocazii, la sfinţire şi dreptate ca fiind diferite, dar fiind ambele rezultatul conlucrării noastre cu Hristos.
Unirea cu Hristos este inseparabilă de alotirea în Trupul Său comunitar – Biserica.Calvin consideră că este imposibil să te uneşti cu Hristos în absenţa altoirii în Trupul Său. Calvin priveşte Biserica drept unul dintre rezultatele morţii lui Hristos, în absenţa căruia nu moartea Sa nu poate fi lucrătoare în noi.
Ce este o Taină pentru Calvin? Un semn exterior ce pecetluieşte o promisiune a lui Dumnezeu dată nouă. Aceasta este o definiţie augustiniană care ridică problema relaţiei dintre semn şi semnificat, dintre modalitatea în care se realizaeză legătura celor „de jos” cu cele „de Sus”, a semnelor cu realitatea. Iar pe de altă parte, se ridică problema relaţiei administrării semnelor cu aplicarea promisiunilor divine la care trimit.
Întorcându-ne acum privirea la teologul bizantin, pentru Cabasila, Tainele sunt, prin lucrarea Duhului Sfânt realităţi salvifice care realizeaza în mod eficace mântuirea, adica unirea cu Hristos, mai degrabă decât o dialectică semn-realitate. Tainele oferă la Cabasila în mod intrinsec „luarea lui Hristos” şi adopţia divină.
In cazul Botezului atat Calvin cat si teologul bizantin folosesc imagini care surprind aspecte declarative, terapeutice şi restaurative. Botezul are simultan rolul de a ne face membre ale Trupului lui Hristos şi a ne aplica nouă lucrarea sa irepetabilă.
Sfânta Euharistie este Taina prin exceleneţa. Ea fiind cea prin care: ni se comunică Însuşi Hristos, suntem uniţi cu El, primim darurile sale şi închegăm Trupul Său eclezial.
Calvin observă că Taina aceasta reprezintă o revelare a lui Dumnezeu şi o acomodare a Lui (in)capacităţii noastre de a-L primi.A gândi Taina este un demers firav de a o înţelege, ea rămânând un izvor nesecat de meditaţie şi teologhisire.
Nicolae Cabasila şi Calvin au ambii în vedere nevoia de a ne împărtăşi real de Hristos. Împărtăşirea cu Hristos fiind hrana noastră spirituală care ne menţine în viaţa dată nouă prin Botez.
Pentru Nicolae Cabasila hrănirea cu Hristos are loc pentru că celebrarea Euharistiei implică transformarea reală a elementelor euharistice în Trupul şi Sângele Domnului. Comunicarea elementelor transformate către credincioşi are astfel puterea de a-L aduce pe Hristos în noi, de a produce locuirea Lui în noi.
Calvin insistă în repetate rânduri că suntem mai intim uniţi cu Hristos prin Cină, decât prin auzirea cuvântului şi că prin Cină ni se împărtăşesc toate roadele lucrării lui Hrstos.
Faptul că elementele euharistice se prefac în altceva decât substanţa lor (atât în sens aristotelian, cât şi fizic) este, pentru Calvin, nu doar o blasfemie adusă trupului glorificat al Domnului (contra ubucuităţii luterane), ci şi o interpretare fundamental eronată a ceea ce reprezintă poruncile divine privind instituirea Tainei (contra misei romane).
Cum reuşeşte Calvin să vorbească despre prezenţa şi oferirea reală a lui Hristos în Euharistie, în condiţiile în care elementele nu se prefac? Calvin se foloseşte intens de relaţia semn-promisiune-realitate atunci când insistă că: semnele rămân ceea ce sunt, dar unesc prin credinţă cu realitatea spiriuală la care se referă şi sunt eficace datorită promisiunii divine.
Cabasila este consecvent în privinţa nevoii noastre continue de colaborare şi asistenţă divină atunci când se referă la Euharistie şi la efecele ei. Legat de efortul nostru, la Calvin este nevoie de o pregătire pentru Cină dar şi de o contribuţie, sub spectrul duplex gratia, la eficacitatea hrănirii cu Hristos în vieţile noastre.
In toate privintele vizate pana acum, corectivul paulin al scrierilor celor doi autori îi aduce mereu pe aceştia la viaţa noastră în Hristos.Singura viaţa prin care noi facem ale noastre toate acelea pe care El le-a lucrat pentru noi. Unirea noastră cu Hristos produce ceea ce la ambii poartă denumirea de viaţă în sensul propriu, în singurul sens deplin, sens vizat de către Sfânta Treime în iconomia mântuirii noastre.
Promovarea doctrinei unirii cu Hristos are capacitatea de a stimula uzanţa trans-confesională a acestei categorii fundamentale a soteriologiei creştine din toate veacurile, soteriologie care trebuie să fie în mod necesar – hristocentrică, hristomorfică şi hristotelică.